Planeta Goethe

Nu știu dacă s-a făcut vreun spectacol de teatru după convorbirile lui Eckermann cu Goethe, dar ar merita. Este acolo o lume care, în pofida genului literar recalcitrant, ar înflori pe scenă. Începând cu 1775, când Goethe are 26 de ani, scriitorul deja celebru locuiește la Weimar. Casa lui foiește de oaspeți. Goethe ia masa cu doi-trei prieteni sau dă dineuri mari, cu ciorchini de invitați. Atmosfera întâlnirilor este vag protocolară, cum era totul pe atunci, dar animată:

„Astă-seară – scrie Johann Peter Eckermann în octombrie 1823 – am fost invitat pentru întâia oară la Goethe, într-o societate mai mare, la un ceai. Am sosit cel dintâi și m-am bucurat să văd toate luminile aprinse în odăile ale căror uși erau deschise ca să se poată trece nestingherit dintr-una într-alta. În una din ultimele încăperi l-am găsit pe Goethe, care m-a întâmpinat foarte bine dispus. Purta pe fracul negru steaua ordinului Șoimul Alb, care-l prindea atât de bine. Am rămas câteva clipe singuri, apoi ne-am dus în așa-zisa «cameră a plafonului», unde atenția mi-a fost atrasă în chip deosebit de tabloul reprezentând Nunta aldobrandină, atârnat deasupra unei canapele îmbrăcate în roșu. (...) Au mai sosit Riemer și Meyer, apoi cancelarul von Müller, precum și alți domni de vază și doamne de la curte. A intrat și fiul lui Goethe cu doamna von Goethe, pe care am cunoscut-o atunci pentru întâia oară. Încet-încet odăile s-au populat, pretutindeni domnind o atmosferă plină de însuflețire și de vioiciune. Erau de față și câțiva străini, tineri și chipeși, cu care Goethe vorbea frantuzește. Mi-a plăcut lumea aceasta, atmosfera liberă și nesilită în care puteai să stai în picioare sau să șezi, în care se făceau glume, se râdea și se discuta după bunul plac. (...) Goethe însuși se arăta foarte amabil. Trecea de la un oaspete la altul și parcă-i făcea mai multă plăcere să asculte, lăsându-și musafirii să povestească, decât să vorbească el însuși. Doamna von Goethe venea adesea, îl lua de braț, se alipea de dânsul și îl săruta.“

Suntem, deci, în octombrie 1823: Goethe are 74 de ani, Eckermann – 31. O lună mai târziu, când relația dintre ei intrase pe făgașul ce avea să facă din Eckermann discipol, prieten și legatar, acesta notează:

„A intrat domnul cancelar. S-a întreținut câtva timp cu Goethe, după care, adresându-mi-se mie, mi-a vorbit foarte binevoitor și cu multă competență despre o mică lucrare a mea pe care o citise zilele acestea. A plecat apoi numaidecât spre a se întoarce la doamnele din camera cealaltă, unde cineva cânta la pian. După ce am rămas singuri, Goethe l-a lăudat mult și mi-a spus: «Vezi, cercul acesta de oameni minunați cu care ai acum relații agreabile e ceea ce eu numesc patrie și unde te întorci totdeauna cu plăcere.»“

Goethe, portretizat de Andy Warhol

De ce mă fascinează lumea din această carte (cea mai bună din câte a dat literatura germană, după Nietzsche) și de ce cred că ar merita să prindă scena? Nu doar pentru că se rotește în jurul unui mare spirit, nu doar pentru că seratele în care oaspeții glisează dintr-o încăpere în alta, vorbesc, mănâncă sunt în sine un spectacol, ci și pentru că ne arată ce agremente aveau oamenii inteligenți în acel timp al trăsurilor și lumânărilor. Am întocmit mai jos un lung catalog al distracțiilor, din care reiese că, dacă ai minte și înlesnire, nu trebuie să aștepți electricitatea pentru a cunoaște „dulceața vieții“. În catalog, cuvintele aflate între ghilimele îi aparțin totdeauna lui Eckermann, dacă nu indic expres altfel. De reținut că decorul este casa lui Goethe și că cei doi – Goethe și Eckermann – sunt de regulă anturați. Asteriscul din dreptul datei 21 septembrie 1822 semnalează că am intrat în partea finală a Convorbirilor: Eckermann reia cronologia, aducând completări și folosindu-se în redactare de amintirile altui musafir perpetuu la Goethe, Frédéric Soret.