Două teorii literare
Criticilor li se întâmplă să filozofeze. Nu e întotdeauna o idee bună.
Veleitarului literar i se administrează, de regulă, următoarea lecție: „Stilul tău este învechit. Nu se mai scrie așa azi. Ai ceva sensibilitate de artist, dar maniera aleasă ține de un timp revolut. Conectează-te la prezent.“ Criticii presupun, deci, că există o evoluție a formelor literare, că nu poți „cânta“ într-un secol ca în precedentele. Teoria aceasta, privită de aproape, are cel puțin o consecință tulburătoare. Reiese că, dacă produci astăzi un roman de Balzac, în exact aceeași manieră și de exact aceeași valoare, romanul este slab. Cum se poate așa ceva? De ce să depindă valoarea de calendar? Ce logică bizară dictează ca o creație, aceeași, să fie bună dacă apare la 1900 și proastă dacă apare la 2000?
Pe de altă parte, tot criticii susțin, cu egal aplomb, că nu există progres în literatură. Numai naivii ar găsi că arta seamănă cu tehnologia. Cervantes, mort de patru secole, strălucește mai puternic decât mii de prozatori contemporani. Și această teorie trebuie privită cu circumspecție, după mine. Scriitorii învață mult unii de la alții. Fiecare prozator cu har descoperă noi figuri stilistice, retorice, compoziționale, iar urmașii profită de continua acumulare. Trusa de scule literare de la 2000 este mai bogată decât trusa de scule literare de la 1900. Nu-i obligatoriu ca noul venit să scrie mai bine, dar are șanse mari s-o facă. Dacă prozatorii vechi se sprijineau doar pe talent, cei noi au la dispoziție claviatura de trucuri a întregii bresle.
Bineînțeles că, așa cum criticii greșesc susținând simultan hăis și cea, greșesc și eu contrazicând ambele poziții. Să nuanțez, așadar, să dezvolt.
